Trecutul - Petru Creţia

Prea multă culoare, muzică de fond, parfum În ce numim trecut, Prea mult pitoresc şi tânguire, O dulce milă de sine, Un iz tandru Care vrea să umple lumea. Prea mult conţinut al sinelui şi prea puţină formă a sa. Mai aspră, mai curată fie căutarea, dobândirea şi pierderea lui, Nimic nu rămână din puterea clipelor, Din pulsiunea lor violentă şi amorfă Decât adevărul lor. Nu tot ce se află în clipă se află şi în timp, Nu tot ce trece rămâne în timpul mare Ale cărui linii pure fără de amăgire şi greş Străbat clipele şi sinele şi timpul.

Epilog la lumea veche - Nichita Stănescu

I

Eram copil si rezemam in priviri
norii de primavara.

Mirosul pamantului ud ma infiora
si-mi tremura de emotie spinarea,
ca si cu ar fi treuit
sa-mi creasca aripi din ea.

Noptile ma prabuseam in somn
si cand luna, prelunga,
imi rasarea din cotul ochiului,
haturile negre se prefaceau in serpi
si alergau, alergau dupa mine,
muscandu-mi cu furie
umbra.
Si ea ma durea
si muream in vis,
si mi-era mila de lucruri ca existau,
si le iubeam, si as fi vrut sa le apar
impotriva propriilor mele priviri,
si-mpotriva propriului meu auz.

Eram copil si sufletul
incepuse sa-mi impinga in coaste, in tample
nemaiavand loc.
O, si noptile nu ma uitam niciodata
la cer,
de teama ca m-as puea prabusi
spre el,
infrigurat si singur,
lasand in urma mea lucrurile,
ca pe niste dinti de lapte,
smulsi dureros cu sfoara subtire
a vremii aceleia,
cand totul se incepea cu moartea...

II

Si-acum, in primavara,
cand norii imi ating privirile,
asemeni unor degete prelungi
lunecand pe corzi nevazute,
pot spune ca e odihnit pamantul
si impacat cu sine insusi
in intregime, pentru prima oara.

Mi-arunc privirea-n larg
si ea se duce
nemailovind despartitoare dungi,
si-mi pare orizontul
cum straluce,
un curcubeu culcat la margine de lunci.

E odihnit pamantul
si tanar in trezire,
asemenea acelei electrice secunde,
cand sari din somn
si-alungi cu-n gest al mainii
suvitele-oboselii de pe frunte.

Ora spitalelor - Ana Blandiana

Păstraţi un moment de tăcere
Pentru ora spitalelor,
Ora în care toate spitalele lumii aşteaptă,
Când bolnavii se ridică pe jumătate în paturi,
Să poată vedea dacă uşa pentru ei se deschide.
În ora aceea spre spitale alunecă dulciuri,
Se rostogolesc portocale pe caldarâm într-acolo,
Borcane cu gem şi compot, ciocolată -
Atâtea metafore pentru dragostea prietenilor.
Bolnavilor li s-a interzis consumul de dulciuri
Şi se ridică pe jumătate în paturi să vadă
Prietenii înşişi intrând,
Dar prietenii sunt ocupaţi,
Şi chiar de-ar veni, portarul păzeşte intrarea.
Bolnavii – e tot ce pot face – aşteaptă, de aceea
Păstraţi un moment de tăcere
Duminica între două şi patru.

Omul cu picior de lemn - Katherine Mansfield

Un om locuia destul de aproape de noi;
Avea un picior de lemn şi o cinteză de aur într-o colivie verde.
Se numea Farkey Anderson,
Piciorul îl primise în război.
Ne părea rău de el,
Pentru că zâmbea atât de frumos
Şi era un om atât de mare, locuind într-o casă aşa mică.
Când ieşea la plimbare pe stradă, nu lua în seamă piciorul;
Dar când se plimba prin casa lui cea mică
Suna urât.
Frăţiorul mi-a spus că cinteza lui cânta mai tare decât toate păsările,
Pentru ca să nu-şi audă sărmanul picior
Şi să se înduioşeze.

Contribuţie la o statistică - Wislawa Szymborska

La o sută de oameni,

ştiu totul mai bine
- cincizeci şi doi;

nesiguri de paşii lor
- aproape toţi ceilalţi;

gata să ajute,
dacă nu durează prea mult.
- chiar patruzeci şi nouă;

buni întotdeauna
pentru că nu pot altfel,
- patru, poate cinci;

în stare să admire fără zavistie,
- optsprezece;

trăind mereu cu teamă
de cineva sau de ceva
- şaptezeci şi şapte;

capabili de fericire
- cel mult douăzeci şi ceva;

mieluşei când sunt singuri,
sălbatici în mulţime
- cu siguranţă peste jumătate;

cumpliţi
când îi obligă împrejurările
- dar mai bine să nu ştiţi câţi,
nici măcar cu aproximaţie;
cu mintea de acuma
- nu cu mult mai mulţi
decât cu mintea dinainte;

ce nu iau de la viaţă nimic în afară de lucruri
- patruzeci
deşi aş dori să greşesc;

ghemuiţi, îndureraţi
şi fără de lanternă în întuneric
- optzeci şi trei
mai devreme sau mai târziu;

demni de compătimire
- nouăzeci şi nouă;

muritori
- sută la sută.
Număr care până acum n-a suferit nici o schimbare.

Dumnezeu nu primeşte decât duminica - Virgil Gheorghiu

Le spuse copiilor că scrierea e asemănătoare vieţii lui Hristos… „Cuvântul se materializează în litera scrisă pe foaia de hârtie, aşa cum Hristos s-a născut în ziua de Crăciun, la Betleem. Închizând caietul în care am scris facem precum Apostolii care au pus trupul lui Hristos în mormânt. Cel care deschide caietul este precum Îngerul care a înlăturat piatra mormântului: cuvintele scrise învie sufletul cititorului ca şi Hristos. Orice scriere este naştere, moarte şi înviere.”

.....

Decebal Hormuz se amuza ca un copil. Vorbea despre ierburi şi vaci. Despre mediul său înconjurător. Se simţea în largul său. Mediul animal, vegetal, geografic, era chiar el însuşi. România sa. Decebal Hormuz era o fiinţă rurală. A fi rural înseamnă a trăi fără a te separa de cosmos prin ziduri. Orăşenii, indiferent unde merg, construiesc ziduri. Ziduri pentru a se apăra. Ziduri pentru a se proteja. Ziduri pentru a se separa. Devin astfel prizonierii propriilor lor ziduri. Omul de la sat nu are ziduri. Este în osmoză cu tot ceea ce îl înconjoară. Cu întreg cosmosul.

Din vol. „Dumnezeu nu primeşte decât duminica” de Virgil Gheorghiu, Ed. Reântregirea, Alba-Iulia, 2011

Lampa - Magda Isanos

S-aprinde-n oglindă lampa bătrână
cu picior şi bonetă de-atlas –
şi nu ştiu, eu povestesc, sau ea, fără glas,
amândouă cuprinse-n lumină.

Noaptea uneori se desface uşor,
c-un sunet de mătase lovită sau zbor,
trece-albăstrind toate zările,
până unde stau singure mările...

Dreaptă luci tinereţea mea, ca o sabie,
şi fiece vis păzit de dânsa-nflori;
buzele mele spuneau uneori: „voi muri...”,
însă pe toate mările-aveam o corabie.